Politicieni! Unde sunt spitalele regionale?

Și totuși — niciun spital regional nu este funcțional astăzi.

Cum este posibil ca un stat care aspiră să fie printre cele dezvoltate din Europa Centrală și de Est să fie atât de codaș la infrastructura medicală?

Promisiuni vechi, reluate la fiecare ciclu electoral

Încă din perioada 2007–2013, odată cu accesarea fondurilor europene, România a discutat despre construcția a trei spitale regionale majore: la Iași, Cluj și Craiova. Proiectele au fost reluate și în exercițiul financiar 2014–2020 și ulterior în PNRR.

Spitalele regionale de urgență:

• Spitalul Regional de Urgență Iași

• Spitalul Regional de Urgență Cluj

• Spitalul Regional de Urgență Craiova

Au fost incluse oficial în documente strategice și finanțări europene. Ele apar în cadrul Programului Operațional Regional și ulterior în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Surse oficiale:
Ministerul Sănătății – https://www.ms.ro
Comisia Europeană – https://ec.europa.eu
Planul Național de Redresare și Reziliență – https://mfe.gov.ro/pnrr

Cu toate acestea, în 2026 nu avem niciunul dintre aceste spitale finalizat și operațional.

Avem studii de fezabilitate.
Avem actualizări de costuri.
Avem schimbări de amplasamente.
Avem conferințe de presă.

Dar nu avem spitale.

Construcția în sine nu pare problema

Și aici apare ironia.

Uitați-vă la ritmul în care se construiesc ansambluri rezidențiale.
Mai jos am pus un exemplu din Sat Baciu, comuna Baciu, zonă periurbană a municipiului Cluj-Napoca.

În 18–24 de luni, sute de apartamente sunt ridicate de la zero și vândute integral. Structuri complexe, rețele, parcări subterane, finisaje, compartimentări. Totul funcțional.

Știu. Un spital nu este un bloc de locuințe.
Este o infrastructură mult mai complexă: circuite medicale, instalații speciale, norme antiseptice, fluxuri critice, echipamente sofisticate.

Chiar aș invita un arhitect cu experiență în proiecte medicale să explice diferențele reale de complexitate.

Dar întreb și altceva:

Cât de mult diferă, în esență, față de un mall?
Față de un aeroport regional?
Față de un stadion modern?

Pentru că stadioane am văzut. Mall-uri am văzut. Centre comerciale apar constant. Infrastructura privată se dezvoltă.

În infrastructura medicală publică însă… stagnare.

În afară de spitalul construit de asociația Dăruiește Viață — un proiect realizat din donații private și sponsorizări — nu putem vorbi despre un nou spital major construit integral de stat și finalizat în ultimele trei decenii.

Faptul că un ONG a reușit ceea ce statul nu a reușit spune enorm.

Paradoxul fondurilor europene

Partea cea mai amară este finanțarea.

România este stat membru al Uniunea Europeană din 2007. Aproape 20 de ani de acces la fonduri structurale și de coeziune.

Programele europene au inclus explicit infrastructura medicală ca prioritate. Documentele există. Sumele au fost alocate.

Și totuși, suntem aici.

Explicațiile sunt multiple:
– birocrație excesivă
– studii refăcute la nesfârșit
– contestații
– lipsă de capacitate administrativă
– schimbări politice frecvente

Dar, la final, pentru pacientul care așteaptă pe un hol de spital din anii ’70, explicațiile nu mai contează.

Contează realitatea.

Responsabilitate? Zero.

Promisiuni goale, repetate obsesiv de oameni care nu livrează nimic.
Oameni care au ocupat funcții publice ani la rând și care nu vor răspunde niciodată pentru întârzieri, pentru incompetență, pentru nepăsare.

Pentru că sistemul îi protejează.
Iar noi îi tolerăm.

Asta am votat.
Asta ați votat.
Și tot asta vom vota dacă rămânem pasivi.

Ne place să spunem în fiecare campanie electorală: „N-am cu cine vota. Toți sunt la fel.”
Dar adevărul e că această frază a devenit adăpostul perfect pentru comoditate.

E mai simplu să ridici din umeri decât să te informezi.
E mai simplu să comentezi la o bere decât să te implici.
E mai simplu să fii spectator — fie el de lux sau în noroi — decât să ieși din zona de confort.

Schimbarea nu vine din cinism.
Nu vine din resemnare.
Nu vine din sarcasm pe Facebook.

Schimbarea vine din presiune constantă. Din implicare. Din participare reală.

Dacă vrei spitale, școli, infrastructură, responsabilitate — atunci nu sta pe margine.
Nu te ascunde în spatele „toți sunt la fel”.

Semnalează.
Întreabă.
Votează informat.
Susține inițiative. Implică-te.
Cere explicații.

Pentru că, dacă nu o facem noi, nimeni nu o va face în locul nostru.

Și atunci nu mai avem dreptul să ne plângem.