Dar miniștrii sunt doar primul cerc. Cel vizibil.
Ce se întâmplă când intri în interior? În cercul doi, în cercul trei? Acolo unde sunt secretari de stat, directori, funcționari, șefi de agenții, inspectori?
Acolo schimbările nu sunt la fel de spectaculoase, dar responsabilitatea este la fel de mare. Iar una dintre marile probleme ale sistemului nostru este politizarea aproape reflexă a fiecărui nivel de conducere.
La fiecare 4–5 ani, când se schimbă „garda” politică, se schimbă conducerile inspectoratelor, directorii de școli, șefii structurilor teritoriale. Oamenii vin și pleacă nu neapărat pe criterii de competență, ci pe criterii de apartenență.
Cum să existe continuitate într-un asemenea haos?
Cum să construiești o strategie pe zece ani când tu știi că s-ar putea să nu prinzi nici măcar doi?
Depolitizare. Pe bune.
Soluția, din punctul meu de vedere, este una simplă în formulare și extrem de dificilă în aplicare: depolitizarea totală a managementului educațional. De sus în jos și de jos în sus. De la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga.
Avem nevoie de oameni competenți în poziții de conducere. De profesioniști care:
se perfecționează continuu,
înțeleg managementul modern,
își asumă o direcție clară pentru echipa lor,
lucrează cu obiective măsurabile.
Da, KPI-uri. Indicatori de performanță. În orice departament.
Ne-am obișnuit cu ideea că la stat „locul e asigurat”. Că indiferent ce faci sau ce nu faci, sistemul te protejează. Nu. Nu ar trebui să fie așa.
Dacă nu performezi și nu există niciun interes real din partea ta să te dezvolți, atunci ar trebui să pleci. Fără resentimente. Nu e o dramă personală. E vorba despre viitorul copiilor noștri. Despre viitorul acestei țări.
Crevasa care se adâncește
Am spus-o și în primul articol: nu cred că problema majoră este lipsa vârfurilor. România continuă să producă olimpici, copii excepționali, performeri internaționali. Problema este mediana. Și mai ales prăpastia dintre extreme.
Crevasa se adâncește între:
urbanul mare (polii universitari, centrele economice),
și urbanul mic + rural.
În marile orașe, de bine de rău, lucrurile funcționează. Există familii mai educate, mai informate, cu resurse. Părinți care pun presiune pe școli. Care cer calitate. Care se implică.
În rural și în multe orașe mici, realitatea este mult mai dură.
Școli cu clase comasate. Profesori suplinitori fără formare solidă. Infrastructură precară. Abandon școlar ridicat. Analfabetism funcțional care scapă de sub control.
Și atunci întrebarea mea este simplă:
Domnilor inspectori școlari, ce ați făcut în ultimii 30 de ani pentru acești copii?
Dar domnilor primari? Ce ați făcut?
Am văzut:
terenuri în pantă,
săli de sport construite fără strategie, care astăzi stau închise sau se degradează,
renovări scumpe ale unor școli care ulterior au rămas aproape goale, pentru că între timp populația a scăzut dramatic.
Investiții fără viziune. Contracte fără strategie pe termen lung. Și nimeni nu răspunde.
Există primari în funcție de peste 20 de ani în localități unde situația educației nu doar că nu s-a îmbunătățit, dar s-a deteriorat. Iar comunitățile votează, ciclu după ciclu, aceleași administrații, așteptând rezultate diferite.
Nu vreau să arunc anateme. Sunt și excepții. Sunt profesori extraordinari în mediul rural care fac minuni cu resurse minime. Dar îi numeri pe degete. Și nu poți construi o țară pe excepții.
Propunerea mea: Hub-ul educațional
Dacă ar fi să propun o direcție concretă, cu un plan serios de impact și o analiză specifică pentru fiecare zonă, aș merge pe ideea de hub educațional regional.
Ce înseamnă asta?
Centre educaționale „all-in-one” care să concentreze 1000–2000 de elevi din ciclul gimnazial și liceal. (Pentru ciclul primar ar fi nevoie de o analiză atentă privind impactul transportului asupra copiilor prea mici.)
Un astfel de hub ar putea include:
campus modern cu săli de clasă dotate corespunzător;
laboratoare reale, funcționale;
amfiteatre pentru predare la comun;
spații pentru seminarii și lucru aplicat, similar modelului universitar;
cantină proprie, astfel încât toți elevii să aibă acces la masă caldă;
centru medical cu stomatologie și consiliere psihologică;
baze sportive reale, folosite zilnic;
spații de cazare pentru elevii care locuiesc la 25–35 km distanță.
Un mediu coerent, stabil, predictibil. Un loc în care copilul dintr-un sat izolat să aibă acces la aceleași condiții ca un copil dintr-un mare oraș.
Da, ar însemna investiții serioase. Da, ar însemna, probabil, închiderea a 10–12 unități școlare mici, subdimensionate, pentru a concentra resursele într-un centru puternic.
Dar pe termen lung?
Costurile ar putea fi mai mici decât menținerea artificială a unor școli aproape goale. Iar beneficiile ar fi incomparabile: educație mai bună, sănătate mai bună, sport, disciplină, apartenență.
Și mai ales: șanse reale.
Pentru că, dacă ridici nivelul mediu, reduci presiunea socială viitoare. Creezi adulți autonomi, nu dependenți. Creezi contribuabili, nu asistați.
Întrebarea finală
Poate greșesc. Poate soluția mea nu este perfectă. Dar măcar este o direcție.
Întrebarea este: cine își asumă o astfel de reformă?
Domnule Prim-ministru, sunteți dispus să susțineți o schimbare structurală reală, chiar cu riscuri politice?
Sau vom continua să schimbăm miniștri, directori și tabele Excel, în timp ce prăpastia dintre copiii României devine din ce în ce mai mare?
Mă tem că, deocamdată, nimeni nu vrea să își asume.
Și tocmai asta este, poate, cea mai mare problemă.
